text: Adrian Petrean

Anul acesta se implinesc 10 (zece) ani de cand am creat proiectul “Foto27”. N-am fi crezut, nu ne-am fi asteptat si nici nu am intentionat sa il pastram atat de mult in viata. Acest proiect s-a vrut o joaca, un mod creativ de a pierde timpul si o tranzitie spre altceva. 

Aventura noastra cu fotografia a inceput prin 2008. Erau deja 5 ani de cand eu si Roxana formam un cuplu, terminasem facultatea de putin timp iar placile tectonice ale afacerii de familie (comercializarea materialelor de constructii) au inceput sa se zguduie serios datorita crizei. Aveam “pe rol” un credit luat pentru constructia celui de-al doilea spatiu asa ca am trecut brusc la un “damage control”. Din cele doua spatii detinute am dat unul in chirie in totalitate iar pe celalt doar pe jumatate. De la un program de lucru normal, cu 8 ore de luni pana vineri, am ajuns sa lucram la capacitate minima, mergand cam de 2-3 ori pe saptamana cate 4 ore la “servici”. Roxana mai avea cat de cat ce sa muncesaca, dar eu eram pe o linie moarta. 

Traiam din chiriile spatiilor, business-ul era in continuare in moarte clinica, banca facea exact ce stie ea mai bine, sa constranga si sa fie la granita abuzului iar eu aveam tot timpul din lume sa fac orice. Angajari nu prea se faceau in acea perioada si eu nici n-as fi vrut sa lucrez in alta parte, asteptam sa treaca valul de criza si sa ne reluam activitatea normala. IT-ul parea solutia evidenta si de tranzitie, dar nu mi-a placut niciodata evidentul. Asa ca o perioada am co-administrat pro bono impreuna cu doi prieteni foarte buni una din cele mai de succes platforme web din Cluj. Am avut mult contact cu presa acelor vremuri, cu multi oameni faini care pe parcurs si-au facut exit-ul din presa spre diferite domenii, PR-ul fiind destinatia preferata de cei mai multi. Am vazut aparate foto profesionale care m-au fascinat cu teleobiective care in acea vreme imi pareau ceva de neatins. Avusesem aparate foto pe film (dar nu cu obiective interschimbabile), aveam si o mini sapuniera in acea vreme, dar ce puteai face atunci cu un DSLR si un 70-200 era ceva divin pentru mine. Astfel ca am inceput sa fiu interesat de fotografie, sa cochetez cu ideea de a cumpara un aparat foto si a ma prosti cu el. Nikon D40 a fost prima jucarie, cu o mizerie de 18-55 care atunci ma facea sa ma simt cel mai bun si tare si fenomenal fotograf din lume. Fotografiam cam tot ce prindeam, de la flori, insecte (un fel de insecte ca nu se vedeau ele prea clar), mini vacante, masina din dotare, casa, televizorul, oamenii pe strada, orice prindeam. 

La inceputul lui 2010, impreuna cu un fost coleg de liceu am incercat sa punem pe picioare o afacere cu un studio foto la etajul uneia din cladirile pe care le aveam, dar am esuat. M-am incapatanat sa renunt la ideea de studio, am facut upgrade de la un D90 la un D700 (fenomenal aparat), am luat-o pe Roxana pe post de manager/asistent/vanzari/orice si am creat FOTO27 - servicii de fotografie pentru familii. Eu fotografiam si editam, ea se ocupa de restul, de programari (care evident la inceput erau inexistente), de partea legala a business-ului, de pus lacat la card cand aveam impresia ca daca iau un obiectiv nou cu siguranta vor veni mai multi clienti. 

Firma pe care am inceput proiectul e pe numele Roxanei. In acea vreme, cu un bilet la ordin semnat catre banca pe o suma colosala nu puteam nici sa-mi cumpar pufuleti fara ca banca sa ma-ntrebe de unde am bani pentru ei. Am vrut sa ne motivam si sa facem totul legal, am cumparat domeniul web, hosting-ul, o tema amarata de wordpress, platit pentru un logo, implementat amarata de tema, dar ne mai trebuia portofoliul. Am fost mereu mai mult decat perfectionist, asa ca nu concepeam sa dam drumul la proiect cu fotografiile din vacante sau de pe strada. Pe atunci, evident, prietenii nostri aveau o varsta apropiata de-a noastra si nu aveau copii. Cum studioul era gandit ca unul de familie, a trebuit sa facem rost de modele. Copii. Femei insarcinate. Cupluri. Gratis, evident. I-am gasit extrem de greu. Chiar daca ajungeam la ei prin cunostinte, parintii respectivi erau extrem de reticienti. De ce am vrea sa facem fotografii intr-un studio copiilor lor? Ce vom face cu fotografiile? Unde vor aparea? Cine ar fi dispus sa si plateasca pentru asa ceva? Cum ar putea asta sa fie o afacere? Astea erau principalele intrebari care ne-au fost adresate la primele 4 sedinte foto moka facute in studio. 

Am facut “deploymentul”, ne-am pus statusuri pe Yahoo Messenger ca suntem la studio si cu link spre site (obviously), am inundat facebook-ul cu fotografiile realizate celor 4 familii, am dat din gura-n gura la amici si prieteni si am reusit ca in primele 2 luni de la “lansare” sa realizam nu mai putin de 5 sedinte foto in studio (100-150 lei / sedinta), un botez gratis si 5 fotografii de produs pentru un amic pe un bax de bere. Pentru mine, atunci, nu era chiar rau. Bani de buzunar, o anumita libertate, un fel de statut de artist, ma simteam pe val. Eram convins ca nu voi putea trai niciodata din asta, dar am vazut-o ca o joaca de tranzitie, cum ziceam la-nceputul textului, o modalitate de a face anul sa treaca mai repede.

Problema principala era ca mindset-ul meu nu era pregatit pentru un astfel de business. Avusesem impreuna cu tatal meu o afacere cu 18 angajati, o cifra de afaceri de aproape 1 mil de EUR/an iar acum castigam maxim 150 de lei pentru o sedinta foto si un venit de maxim 1000 de lei lunar din foto. Daca dadeam in chirie spatiul in care se afla studioul as fi castigat de cel putin 3 ori mai multi bani decat din fotografie. Ce ne impiedica sa facem asta era faptul ca vroiam sa vindem spatiul pentru a acoperi creditul asa ca nu vroiam sa incurcam pe nimeni cu o eventuala chirie pe termen scurt.

Dupa cateva luni, pasiunea incepuse sa se stinga, nu-mi mai facea o deosebita placere sa realizez sedinte foto, imi pareau repetitive si intrasem intr-o rutina din care vedeam FOTO27 ca un downgrade personal pe termen lung. Atat din punct de vedere financiar cat mai ales din perspectiva ego-ului. In mintea mea de copil prost de atunci era cumva sub demnitatea mea sa fiu un fotograf de acum inainte, doar un fotograf. Chiar daca a inceput sa se mai miste treaba la studio, am pus punct scurtei cariere de fotograf. Am instruit-o pe Roxana, i-am pus aparatul in mana si am ramas doar pe editare, implicat ca fotograf doar in anumite proiecte unde era necesar si am inceput sa caut altceva. 

To be continued.